Barbu Ștefănescu-Delavrancea

Viaţa şi activitatea
    Prozator, dramaturg, ziarist, autor şi om politic. Romantic prin structură, susţinător al realismului şi al naturalismului, pasionat animator şi teoretician al folclorului, "cel mai strălucit orator al României contemporane" (T. Maiorescu), spirit receptiv la modernitate, Barbu Delavrancea (de fapt pseud. lui Barba Ştefănescu) s-a născut la 11 aprilie 1858 în mahalaua Delea Nouă din Bucureşti. Fiu al lui Ştefan Tudorică Albu, căruţaş coborâtor din familia unor ciobani vrânceni, şi al mamei — Ioana. După cursurile primare urmate la şcoli din mahalaua în care a copilărit, trece la "Sf. Sava", unde se bucură de profesori eminenţi ca Lovineanu şi Anghel Demetriescu. Prima dezamăgire o trăieşte acut la internatul liceului, aşa cum va evoca mai târziu în nuvela Bursierul, punct de plecare în crearea tipului literar al ina-daptatului şi dezrădăcinatului. între 1877-1882 este student la Facultatea de Drept. La sfârşitul studiilor, va pleca la Paris în vederea pregătirii tezei de doctorat. Colaborează la "România liberă" cu "zigzaguri", devenind unul din cei mai devotaţi cronicari, cu pseudonimul Argus. Se întoarce în ţară în 1884, după ce vizitase Italia, fără doctorat, dar cu o bogată instrucţie intelectual-artistică. Apărător al lui Caragiale în procesul acestuia cu tânărul C. Ionescu-Caion, denigrator al marelui dramaturg, Delavrancea se dovedeşte Un maestru al barei, un orator de excepţie. Desfăşoară o neobosită activitate literară şi artistică, ţine conferinţe de înaltă ţinută culturală la Atena, fiind un gazetar şi om politic, animat de ideea unităţii naţionale. Preocupările folclorice se manifestă din primul moment al întoarcerii de la studiile pariziene. Ţine, începând cu 1880, o suită de prelegeri consacrate poeziei şi limbii populare: Retorica populară, logica în creaţiunile populare, Logica în cântecele populare ale românilor, Doina, originea poeziei poporane la români (continuându-i pe D. Cantemir, Hasdeu şi V. Alecsandri în studierea doinei); Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie la Academie, în care acordă o înaltă preţuire geniului popular ca temei al operei de artă autentică. în această direcţie se înscriu şi basmele culese şi prelucrate; Palatul de cleştar, Neghiniţă.
    Prieten al lui Alexandru Vlahuţă şi I.L. Caragiale, mare admirator al pictorului N. Grigorescu, polemist înflăcărat (Maiorescu - Delavrancea), scriitorul cu vocaţie artistică a creat o operă contradictorie, "cu un caracter baroc" (Al. Săndulescu).
    Delavrancea s-a stins din viaţă la Iaşi, pe 29 aprilie 1918. 
Opera
    Nuvele: Sultănica-debut, 1885; Trubadurul, 1887;//agz-Tudose, 1887; Paraziţii, 1892; între vis şi viaţă, 1893.
Piese de teatru: Apus de soare, 1909; Viforul, 1910; Luceafărul, 1911.
Referinţe critice
    G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent; Emilia St. Milicescu, Barbu Delavrancea, Editura Didactică şi Pedagogică, 1958; Al. Săndulescu, Delavrancea, Editura pentru Literatură 1964; Tudor Vianu, Arta prozatorilor români; Delavrancea interpretat de... ed. îngrijită, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografic de Al. Săndulescu, 1975; Scriitori români — mic dicţionar, (coord. Mircea Zaciu); I. Negoiţescu, Istoria literaturii române.
Repere asupra operei
    Nuvelistica lui Delavrancea exprimă temperamentul contradictoriu şi sensibilitatea unui artist. Viaţa satului, în complexitatea ei, apare de la început în nuvela Sultănica, în care analizează o dragoste nefericită (motivul folcloric al zburătorului), pe fundalul elementelor de fantastic popular (eseuri, practici şi ritualuri magice). Opunând trecutului prezentul şi regretul după bătrânii care s-au dus, precum şi influenţa nefastă a oraşului corupt în contrast cu satul patriarhal, Barbu Delavrancea prefigurează sămănătorismul (nuvela Odinioară). Temperament liric şi romantic, prozatorul se manifestă mai ales în povestirea scurtă, poematică sau baladească: Bunicul — "poemul inocenţei şi al candorii'' (Al. Săndulescu), Şuier şi Răzmeriţa (de inspiraţie istorică şi folclorică). Prin Trubadurul, Delavrancea adaugă romantismului său funciar trăsăturile naturalismului şi simbolismului, "printr-un amestec de neuhastenie şi somnam-bulesc" (I. Negoiţescu). Eroul este un inadaptat, un sceptic şi dezgustat de lume, de viaţă, un hipersensibil şi reflexiv, în nuvelele Linişte (eroul medic), Paraziţii, Iancu Moroi apare ideea eredităţii bolnave, accentul cade pe dizgraţios şi patologic, ca şi în Zobie şi Milogul, nuvele cu infiltraţii naturaliste pe fundalul realist al mediilor sociale înfăţişate.
    Viziunea romantic-idilică — se relevă cu deosebire în scurtele povestiri rămase memorabile — BUNICUL şi BUNICA. Construit din ceaţa amintirii, portretul bunicului este învăluit într-o caldă duioşie şi o atmosferă de "eden", de armonie desăvârşită între om ii univers. "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. înnumără florile care cad; Se uită în fundul grădinii. Se scarpină în cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere."
Bunicul descris de autor întruchipează blândeţea, bunătatea, seninătatea şi detaşarea bătrânilor de zbuciumul vieţii, un portret devenit prototipul ideal al bunicului dorit de orice copil: "Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba, peste toate au nins anii, mulţi şi grei."
    In Bunica se remarcă îndeosebi incantaţia poematică: "O văz ca prin vis, o văz aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ. Cu ochii căprui..." Dialogul descoperă cu o fină sensibilitate sufletul infantil, candoarea şi puritatea.
Nuvelele Bursierul, Domnul Vucea, evocări memorialistice de un realism pitoresc, prezintă şi ele p'sihologii de inadaptaţi (adolescentul), ilustrând fineţea analitică, umorul şi ironia scriitorului.
    Apariţia trilogiei istorice Apus de soare (1909) a constituit o veritabilă revelaţie în literatura noastră. Barbu Delavrancea evocă artistic momente din timpul voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş, titlurile pieselor fiind metaforice. Acţiunea dramei este plasată la începutul secolului XVI, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare când, bătrân şi bolnav, doreşte să asigure, înainte de a muri, viitorul ţării prin înscăunarea fiului său Bogdan. Scriitorul a conturat cu egală forţă artistică pe omul Ştefan, bătrân şi bolnav, ca şi pe voievod. Sinceritatea şi căldura sentimentului dragostei de patrie comunicate, intensitatea trăirii lui asigură dramei o tonalitate lirică de mare vibraţie, un text care sună "mai degrabă liturgic decât dramatic" (I. Negoiţescu).
    Nuvela DOMNUL VUCEA este una dintre cele mai valoroase din creaţia lui Barbu Delavrancea, construită pe contrastul dintre vis şi viaţă, copilul, personajul central trăind prima decepţie la contactul cu şcoala. Imaginea ideală, făurită în mintea şi sufletul lui, despre şcoală, pune în evidenţă un prozator atent la nuanţele psihologiei sufletului infantil, un complex de trăiri sufleteşti, ale copilului: "Mă apropiam cu gândul, sfios, tremurând de-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fugă. Mi-era frică şi mi-era drag. Şi mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e."
Cunoaşterea dascălului Vucea va constitui pentru copilul sensibil o realitate dezolantă, acesta dovedindu-se o "întruchipare a răutăţii, aşa cum Hagi-Tudose e încarnarea zgârceniei" (Al. Săndulescu). Personajul evocat este deci tipul dascălului rău, dar şi incompetent,-sistemul lui pedagogic reducându-se la bătaie şi monitori.
    Descrierea atmosferei şcolare, a moravurilor, portretul grotesc al dascălului ilustrează un excelent simţ realist, sobrietatea, fineţea analitică si umorul scriitorului. Prin nuve-la Domnul Vucea', Barbu Delavrancea a realizat un pamflet moralcu o reală forţă de plasticizare: "Scund, grăsulin, cu părul mărunt şi încărunţit, cu barbă ascuţită luată potrivit din foarfecă, mai mult albă, şi albă ca zăpada în vârful ei micşor şi netezit; nişte ochi verzui, mici şi repezi; o faţă gălbuie, curată ce e drept, dar fără pic de sânge. Iarna se cocoloşea într-o bandă cu blană lăţoasă, vara însă îţi rămâneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri şi mai ales jiletcă de dril năutiu, scrobită, călcată, lustruită, peste carne zurnăia de la nasturile de sus, până jos, la buzunarul din stânga, un lanţ de aur, gros ca pe deget." Şi G. Călinescu conchide: "Domnul Vucea, cu fizionomia lui de păpuşă, e tipul omului rău din poveste, îmbrăcat feeric ca o gânganie."
Evocarea memorialistică, prin nuvela Domnul Vucea, ţine de tradiţia lui C. Negruzzi şi a lui Ion Ghica, fiind element de continuitate prin realismul pitoresc, umorul şi ironia, prin "distanţarea nu lipsită de simpatie" (I. Negoiţescu).
Prima variantă a nuvelei HAGI-TUDOSE a apărut în revista "Lupta literară" (1887), apoi în volumul Paraziţii (1892), care includea cele mai importante pagini de ale nuvelisticii lui Barbu Delavrancea (Paraziţii, Domnul Vucea, Bursierul, Hagi-Tudose) premiat de Academia Română; şi în volum distinct, în 1903. Interesul şi valoarea nuvelei Hagi-Tudose constă în personajul central, care dă numele nuvelei, prin care autorul creează un personaj circumscris tipologiei averilor din literatura universală: Harpagon al lui Moliere, Shylok al lui Shakespeare, Gobsek al lui Balzac, Pliuşkin al lui Gogol. Eroul lui BarbuDelavrancea se distinge printr-o puternică individualitate, este cel mai izbutit tip de avar din literatura română. Prin Hagi-Tudose, "reprezentant ilustru al zgârceniei avare", scriitorul construieşte "un caracter în genul lui La Bruyere, conturat realist, fiind cea mai obiectivă creaţie a sa". (Al. Săndulescu). Urmărit în evoluţia pasiunii sale pentru aur, personajul depăşeşte limita normalităţii, atingând paroxismul. Ajuns calfa la găitănăria din mahalaua Vitanului, Hagiul vorbeşte "furmos şi cu patimă" tovarăşilor săi, dezvăluindu-şi laturile fundamentale ale firii ce anunţă avariţia de mai târziu. Portretul personajului se alcătuieşte şi din biografia prezentată retrospectiv (cap. III), Hagi-Tudose fiind situat în momente tipice ale vieţii sale, "acumulând trăsături convergente ca într-un portret clasic" (T. Vianu).
    El se privează până şi de cele mai elementare trebuinţe: "fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit", "să taie şi ei un porc, ca tot creştinul... se strică"... "ouă roşii, ouă stătute..." Hagiul e recunoscut printr-un comportament care-1 individualizează: el "mişună" prin cârciumi şi băcănii; ia "binişor" o măslină, o strecoară printre gingii: "fol-fol-fol, o mestecă"; "şterpeleşte icre", "rupe" o bucăţică, "plosc, plosc" (...) şi exclamă stereotip: "Scump. Scump. Vremuri grele." Expresivitatea cuvintelor, exclamaţiile şi interogaţiile, onomatopeele susţin imagistic (vizual, auditiv, mişcarea) portretul grotesc al personajului.
Compoziţia. Tehnici de realizare
    Nuvelă cu o structură clasică, organizata în şase părţi distincte, are o evoluţie ascendentă, urmărind conturarea şi adâncirea tipului de avar prin modalităţi diverse de caracterizare (prezentarea directa de către autor, autocaracterizarea, descrierea mediului, monologul interior ş.a.) în momentul când a devenit singurul stăpân pe prăvălie, fericirea Hagiului este imensă. Barbu Delavrancea notează reacţiile fiziologice ale personajului, surprins în atitudinea elocventă: "în prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se închisese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. îi dă târcoale. îi cerceta încăperile şi zidurile cu de-amănuntul. Se ridica în vârful picioarelor, ca să-şi arunce privirile până peste acoperişul ei."
    Monologul interior (mai degrabă un dialog interior) arată lăcomia şi patima banilor, o varietate de nuanţe a psihologiei avarului ce frizează, anormalul. Zgârcenia lui Hagi-Tudose a devenit din ce în ce mai alarmantă, scriitorul, folosind tehnica hiperbolizării situaţiilor în care este pus intensifică tragismul personajului. Sondajul psihologic arată o viaţă interioară complexă. Nuvela cuprinde o sinteză de formule artistice, "punctul cel mai înaintat al noului realism românesc" (T. Vianu). Personajul manifestă o varietate comportamentală: naivitatea senilă, spaima de a nu fi auzit, teama de hoţi, ipocrizie şi viclenie, ridicol, conturându-se, în linie ascendentă, un "hapsân de proporţii mitice, delirante". (G. Călinescu).
    Personajul lui Barbu Delavrancea se deosebeşte de Harpagon al lui Moliere sau de Gobsek al lui Balzac, unde precumpănitoare în conturarea personajelor sunt acţiunea şi observaţia. în Hagi-Tudose intervin simboluri, mai ales în scena finală, a agoniei şi a morţii eroului, "ca expresie a unei vocaţii romantice" (Al. Săndulescu). Barbu Delavrancea realizează o viziune fabulos-folclorică asupra eroului: "redus la o caricatură simbolică", reprezentând, mitologic, "setea de agonisire" (G. Călinescu). Tânguirea Leanei are sensul unei concluzii, prin antonimia exprimată: "Săracu, ce bogat este". (Lăsase un milion.) La această viziune folclorică contribuie şi folosirea de expresii, proverbe populare, formule ale limbii vorbite, conferind un puternic specific naţional, local ("a se da bătut", "a face preţul", "te face puzderie", "mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul în împărăţia cerurilor" ş.a.). Alături de formula realistă a nuvelei şi elementele naturaliste, I.         Negoiţescu sesizează prefigurări expresioniste în esenţialitatea nuvelei (ca şi în Norocul dracului).
Prin Hagi-Tudose, scriitorul a lăsat una din cele mai de seamă realizări ale literaturii noastre clasice, o capodoperă în proză, marcând, după afirmaţia lui G. Călinescu, "zgârcenia împinsă până la pierderea instinctului de conservare." "Hagi-Tudose este nuvela care 1-a introdus pe Delavrancea în antologia prozei clasice româneşti" (Al. Săndulescu). Prin Hagi-Tudose, Domnul Vucea, Apus de soare — lucrări antologice din opera lui — scriitorul a contribuit la aşezarea temeliei din care avea să se nască marea literatură interbelică.
    Aprecieri critice
    AL Săndulescu: "Delavrancea este un romantic ambiţionând realismul şi naturalismul, formule artistice pe care le va reprezenta mai ales în modul liric."
    Tudor Vianu: "Poate o singură dată Delavrancea a ieşit din sine însuşi, construindu-şi povestirea din date exclusiv obiective, ,fâră amestecul materiei furnizate de sentimentul şi aprecierea sa. în acel moment, Delavrancea şi-a scris capodopera: nuvela Hagi-Tudose."
Ioana Petrescu: "Realitatea ca trăsătură se construieşte în nuvelele lui Delavrancea din unghiul realităţii interioare a personajului central. Spre deosebire de scriitorii naturalişti, Delavrancea nu cumulează amănunte în vederea realizării unor destine sau a unor caractere, ochiul care înregistrează amănuntul banal nu este, în cazul său, ochiul scriitorului-sa-vant, nu este privirea "din afară" care caută simptomul pentru a stabili un diagnostic. Delavrancea preia procedeul naturalist, trădându-i însă finalitatea ultimă — obiectivitatea."